Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc pentru a II-a Zi Mondială a Săracilor

Acest sărac strigă și Domnul îl ascultă

1. „Acest sărac strigă și Domnul îl ascultă” (Ps 34,7). Cuvintele psalmistului devin și ale noastre în momentul în care suntem chemați să întâlnim diferitele condiții de suferință și marginalizare în care trăiesc atâția frați și surori pe care suntem obișnuiți să-i desemnăm cu termenul generic de „săraci”. Cel care scrie acele cuvinte nu este străin de această condiție, dimpotrivă. El trăiește direct experiența sărăciei și, totuși, o transformă într-o cântare de laudă și de mulțumire adusă Domnului. Acest psalm ne permite și nouă astăzi, cufundați în atâtea forme de sărăcie, să înțelegem cine sunt adevărații săraci spre care suntem chemați să ne îndreptăm privirea pentru a asculta strigătul lor și a recunoaște necesitățile lor.

Ni se spune, înainte de toate, că Domnul îi ascultă pe săracii care strigă către El și este bun cu cei care caută refugiu în El cu inima frântă de tristețe, de singurătate și de excludere. Ascultă pe cei care sunt călcați în picioare în demnitatea lor și, cu toate acestea, au forța de a-și ridica privirea spre înălțime pentru a primi lumină și întărire. Ascultă pe cei care sunt persecutați în numele unei dreptăți false, asupriți de politici nedemne de acest nume și timorați de violență; și totuși știu că au în Dumnezeu pe Mântuitorul lor. Ceea ce reiese din această rugăciune este înainte de toate sentimentul de abandonare și încredere într-un Tată care ascultă și primește. Pe lungimea de undă a acestor cuvinte putem înțelege mai profund ceea ce Isus a proclamat cu fericirea „Fericiți cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăția cerurilor” (Mt 5,3).

În virtutea acestei experiențe unice și, în multe privințe, nemeritate și imposibil de exprimat pe deplin, se simte oricum dorința de a o comunica altora, înainte de toate celor care sunt, ca psalmistul, săraci, refuzați și marginalizați. De fapt, nimeni nu se poate simți exclus de la iubirea Tatălui, în special într-o lume care ridică adesea bogăția la prim obiectiv și ne face închiși în noi înșine.

2. Psalmul caracterizează cu trei verbe atitudinea săracului și raportul său cu Dumnezeu. Înainte de toate, „a striga”. Condiția de sărăci nu se epuizează într-un cuvânt, ci devine un strigăt care străbate cerurile și ajunge la Dumnezeu. Ce exprimă strigătul săracului dacă nu suferința și singurătatea sa, dezamăgirea și speranța sa? Putem să ne întrebăm: cum oare acest strigăt, care urcă până în fața lui Dumnezeu, nu reușește să ajungă la urechile noastre și ne lasă indiferenți și impasibili? Într-o Zi ca aceasta, suntem chemați la o serioasă examinare a conștiinței pentru a înțelege dacă suntem cu adevărat capabili de a-i asculta pe săraci.

Avem nevoie de tăcerea ascultării pentru a recunoaște glasul lor. Dacă vorbim noi prea mult, nu vom reuși să-i ascultăm pe ei. Adesea, mi-e teamă că atâtea inițiative deși meritorii și necesare, sunt adresate mai mult pentru a ne complace pe noi înșine decât pentru a primi cu adevărat strigătul săracului. În acest caz, în momentul în care săracii își fac auzit strigătul lor, reacția nu este coerentă, nu este în măsură să intre în sintonie cu condiția lor. Suntem așa de prinși într-o cultură care obligă să ne privim în oglindă și să ne îngrijim de noi înșine peste măsură încât considerăm că un gest de altruism poate să fie suficient pentru a ne face satisfăcuți, fără a ne lăsa compromiși direct.

3. Un al doilea verb este „a răspunde”. Domnul, spune psalmistul, nu numai că ascultă strigătul săracului, ci răspunde. Răspunsul, așa cum este atestat în toată istoria mântuirii, este o participare deplină de iubire la condiția săracului. Așa a fost când Abraham îi exprima lui Dumnezeu dorința sa de a avea o descendență, cu toate că el și soția Sara, de acum bătrâni, nu aveau copii (cf. Gen15,1-6). S-a întâmplat când Moise, prin focul unui tufiș care ardea intact, a primit revelarea numelui divin și misiunea de a scoate poporul din Egipt (cf. Ex 3,1-15). Și acest răspuns s-a confirmat de-a lungul întregului drum al poporului în pustiu: când simțea mușcăturile foamei și setei (cf. Ex 16,1-16; 17,1-7), și când cădea în mizeria cea mai rea, adică infidelitatea față de alianță și idolatria (cf. Ex 32,1-14).

Răspunsul lui Dumnezeu dat săracului este mereu o intervenție de mântuire pentru a îngriji rănile sufletului și trupului, pentru a restitui dreptate și pentru a ajuta să reia viața cu demnitate. Răspunsul lui Dumnezeu este și un apel pentru ca oricine crede în El să poată facă la fel în limitele umanului. Ziua Mondială a Săracilor vrea să fie un mic răspuns care de la Biserica întreagă, răspândită în toată lumea, se adresează săracilor de orice tip și din orice țară pentru ca să nu creadă că strigătul lor a căzut în gol. Probabil, este ca o picătură de apă în deșertul sărăciei; și totuși poate să fie un semn de împărtășire pentru cei care sunt în nevoie, pentru a simți prezența activă a unui frate și a unei surori. Săracii nu au nevoie de un act de delegare, ci de implicarea personală a celor care ascultă strigătul lor. Grija credincioșilor nu se poate limita la o formă de asistență – deși necesară și providențială într-un prim moment -, ci cere acea „atenție de iubire” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 199) care îl onorează pe celălalt ca persoană și caută binele său.

4. Un al treilea verb este „a elibera”. Săracul din Biblie trăiește cu certitudinea că Dumnezeu intervine în favoarea sa pentru a-i reda demnitate. Sărăcia nu este căutată, ci creată de egoism, de mândrie, de aviditate și de nedreptate. Rele vechi cât omul, dar cu toate acestea mereu păcate care implică atâția nevinovați, ducând la consecințe sociale dramatice. Acțiunea cu care Domnul eliberează este un act de mântuire pentru cei care i-au manifestat Lui propria tristețe și angoasă. Închisoarea sărăciei este frântă de puterea intervenției lui Dumnezeu. Atâția psalmi relatează și celebrează această istorie a mântuirii care se poate vedea în viața personală a săracului: „Căci el nu disprețuiește și nici nu respinge cererea săracului și nu-și întoarce fața de la el, iar când strigă către el, îl ascultă” (Ps 22,25). A putea contempla fața lui Dumnezeu este semn al prieteniei sale, al apropierii sale, al mântuirii sale. „Ai privit la neputința mea, tu cunoști frământările sufletului meu. […] ai pus în loc sigur picioarele mele” (Ps 31,8-9). A oferi săracului un „loc sigur” echivalează cu eliberarea lui din „lațul vânătorului” (cf. Ps91,3), cu scoaterea lui din capcana pusă pe drumul său, pentru ca să poată merge zvelt și privi viața cu ochi senini. Mântuirea lui Dumnezeu ia forma unei mâini întinse spre cel sărac, care oferă primire, protejează și permite să simtă prietenia de care are nevoie. Pornind de la această apropiere concretă și tangibilă începe un parcurs genuin de eliberare: „Fiecare creștin și fiecare comunitate sunt chemați să fie instrumente ale lui Dumnezeu pentru eliberarea și promovarea săracilor, în așa fel încât ei să se poată integra pe deplin în societate; asta presupune ca să fim docili și atenți să ascultăm strigătul săracului și să-l ajutăm” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 187).

5. Pentru mine este motiv de înduioșare să știu că atâția săraci s-au identificat cu Bartimeu, despre care vorbește evanghelistul Marcu (cf. 10,46-52). Orbul Bartimeu „ședea la marginea drumului” (v. 46), și auzind că trecea Isus „a început să strige” și să-l invoce pe „Fiul lui David” pentru ca să aibă milă de el (cf. v. 47). „Mulți îl certau ca să tacă, însă el striga și mai tare” (v. 48). Fiul lui Dumnezeu a ascultat strigătul său: „Ce vrei să fac pentru tine?”. Și orbul i-a răspuns: „Rabbuni, să-mi recapăt vederea” (v. 51). Această pagină din Evanghelie face vizibil ceea ce psalmul anunța ca promisiune. Bartimeu este un sărac care ajunge lipsit de capacități fundamentale, cum sunt acelea de a vedea și a munci. Câte parcursuri conduc și astăzi la forme de precaritate! Lipsa de mijloace fundamentale de subzistență, marginalitatea când nu mai sunt în deplinătatea propriilor forțe de a munci, diferitele forme de sclavie socială, în pofida progreselor făcute de omenire… Ca Bartimeu, câți săraci sunt astăzi la marginea drumului și caută un sens pentru condiția lor! Câți se întreabă despre motivul pentru care au ajuns în fundul acestui abis și despre modul în care pot ieși de acolo! Așteaptă ca vreunul să se apropie de ei și să spună: „Curaj! Ridică-te, te cheamă!” (v. 49).

Din păcate se întâmplă adesea că, dimpotrivă, vocile care se aud sunt cele ale reproșului și invitației de a tăcea și de a îndura. Sunt voci distonate, adesea determinate de o fobie față de săraci, considerați nu numai ca persoane lipsite, ci și ca oameni aducători de nesiguranță, instabilitate, dezorientare de obiceiurile zilnice și, de aceea, de respins și de ținut departe. Se tinde să se creeze distanță între noi și ei și nu ne dăm seama că în acest mod ne distanțăm de Domnul Isus, care nu-i respinge ci îi cheamă la El și îi consolează. Cât de potrivite sună în acest caz cuvintele profetului cu privire la stilul de viață al credinciosului: „Dezleagă lanțurile nelegiuirii, desfă legăturile jugului, trimite-i liberi pe cei zdrobiți; înlăturați orice jug! Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l” (Is 58,6-7). Acest mod de a acționa permite ca păcatul să fie iertat (cf. 1Pt4,8), ca dreptatea să parcurgă drumul său și ca, atunci când noi vom striga către Domnul, atunci El va răspunde și va spune: iată-mă! (cf. Is 58,9).

6. Săracii sunt primii abilitați să recunoască prezența lui Dumnezeu și să dea mărturie despre apropierea sa în viața sa. Dumnezeu rămâne fidel față de promisiunea sa, și chiar în întunericul nopții oferă căldura iubirii sale și a mângâierii sale. Totuși, pentru a depăși condiția oprimantă de sărăcie, este necesar ca ei să perceapă prezența fraților și a surorilor care se preocupă de ei și care, deschizând ușa inimii și a vieții, îi fac să se simtă prieteni și din familie. Numai în acest mod putem descoperi „forța mântuitoare a existențelor lor” și „a le pune în centrul vieții Bisericii” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 198).

În această Zi Mondială suntem invitați să dăm concretețe cuvintelor din psalm: „Cei săraci vor mânca și se vor sătura” (Ps 22,27). Știm că în templul din Ierusalim, după ritul jertfei, avea loc ospățul. În multe dieceze, aceasta a fost o experiență care, anul trecut, a îmbogățit celebrarea primei Zile Mondiale a Săracilor. Mulți au găsit căldura unei case, bucuria unei mese festive și solidaritatea celor care au voit să împărtășească masa în manieră simplă și fraternă. Aș vrea ca și în acest an și în viitor această Zi să fie celebrată sub semnul bucuriei pentru capacitatea regăsită de a fi împreună. A ne ruga împreună în comunitate și a împărtăși masa în ziua de duminică. O experiență care ne duce la prima comunitate creștină, pe care evanghelistul Luca o descrie în toată originalitatea și simplitatea sa: „Ei erau stăruitori în învățătura apostolilor și în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii și la rugăciune. […] Toți cei care credeau erau împreună și aveau toate în comun: își vindeau proprietățile și bunurile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare” (Fap 2,42.44-45).

7. Sunt nenumărate inițiativele pe care în fiecare zi comunitatea creștină le întreprinde pentru a da un semn de apropiere și de alinare atâtor forme de sărăcie care sunt sub ochii noștri. Adesea colaborarea cu alte realități, care sunt motivate nu de credință și de solidaritatea umană, reușește să ducă un ajutor pe care singuri n-am putea să-l realizăm. A recunoaște că, în lumea imensă a sărăciei, și intervenția noastră este limitată, slabă și insuficientă ne conduce să întindem mâinile spre alții, pentru ca o colaborare reciprocă să poată ajunge la obiectiv în manieră mai eficace. Suntem motivați de credință și de imperativul carității, dar știm să recunoaștem alte forme de ajutor și solidaritate care își propun în parte aceleași obiective; cu condiția să nu neglijăm ceea ce ne este propriu, adică a-i conduce pe toți la Dumnezeu și la sfințenie. Dialogul dintre diferitele experiențe și umilința de a presta colaborarea noastră, fără protagonisme de niciun fel, este un răspuns adecvat și pe deplin evanghelic pe care-l putem realiza.

În fața săracilor nu este vorba de a juca pentru a avea primatul de intervenție, ci putem recunoaște cu umilință că Duhul este cel care provoacă gesturi care să fie semn al răspunsului și al apropierii lui Dumnezeu. Când găsim modul de a ne apropia de săraci, să știm că primatul îi revine Lui, care a deschis ochii noștri și inima noastră la convertire. Săracii nu au nevoie de protagonism, ci de iubire care știe să se ascundă și să uite binele făcut. Adevărații protagoniști sunt Domnul și săracii. Cel care se pune în slujire este instrument în mâinile lui Dumnezeu pentru a face să se recunoască prezența sa și mântuirea sa. Amintește asta sfântul Paul scriind creștinilor din Corint, care se întreceau între ei în carisme căutându-le pe cele mai prestigioase: „Ochiul nu poate să spună mâinii: «Nu am nevoie de tine» și nici capul nu poate să spună picioarelor: «Nu am nevoie de voi»” (1Cor 12,21). Apostolul face o considerație importantă afirmând că mădularele trupului care par mai slabe sunt cele mai necesare (cf. v. 22); și că acelea pe care „le considerăm că ar fi mai puțin demne pentru trup le îmbrăcăm cu mai multă cinste și cele ale noastre de care ne rușinăm sunt tratate cu mai multă cuviință; în timp ce cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie” (v. 23-24). În timp ce dă o învățătură fundamentală despre carisme, Paul educă și comunitatea la atitudinea evanghelică față de membrii săi mai slabi și nevoiași. Departe de discipolii lui Cristos sentimente de dispreț și de pietism față de ei; mai degrabă sunt chemați să le dea cinste, să le dea precedență, fiind convinși că sunt o prezență reală a lui Isus în mijlocul nostru. „tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt 25,40).

8. Aici se înțelege cât de distant este modul nostru de a trăi de cel al lumii, care laudă, urmărește și imită pe cei care au putere și bogăție, în timp ce marginalizează pe săraci și îi consideră un rebut și o rușine. Cuvintele apostolului sunt o invitație de a da plinătate evanghelică solidarității cu mădularele mai slabe și mai puțin dotate ale trupului lui Cristos: „Dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el, iar dacă este cinstit un mădular, toate se bucură cu el” (1Cor 12,26). În același mod, în Scrisoarea către Romani ne îndeamnă: „Bucurați-vă cu cei care se bucură și plângeți cu cei care plâng. Să aveți aceleași sentimente unii pentru alții. Nu râvniți la funcții înalte, ci lăsați-vă atrași de cele modeste” (12,15-16). Aceasta este vocația discipolului lui Cristos: idealul la care trebuie să tindem cu statornicie este să asimilăm tot mai mult în noi „sentimentele lui Cristos Isus” (Fil 2,5).

9. Un cuvânt de speranță devine epilogul natural la care ne orientează credința. Adesea chiar săracii sunt cei care pun în criză indiferența noastră, fiică a unei viziuni despre viață prea imanente și legate de prezent. Strigătul săracului este și un strigăt de speranță cu care manifestă certitudinea că este eliberat. Speranța întemeiată pe iubirea lui Dumnezeu care nu-l abandonează pe cel care se încredințează Lui (cf. Rom 8,31-39). Scria sfânta Tereza de Avila în Drumul perfecțiunii: „Sărăcia este un bun care cuprinde în sine toate bunurile din lume; ne asigură o mare stăpânire, vreau să spun că ne face stăpâni ai tuturor bunurilor pământești, din moment ce ne face să le disprețuim” (2,5). În măsura în care suntem capabili să discernem adevăratul bine noi devenim bogați în fața lui Dumnezeu și înțelepți în fața noastră și în fața altora. Este chiar așa: în măsura în care reușim să dăm bogăției sensul corect și adevărat, creștem în umanitate și devenim capabili de împărtășire.

10. Îi invit pe confrații episcopi, pe preoți și îndeosebi pe diaconi, cărora le-au fost impuse mâinile pentru slujirea adusă săracilor (cf. Fap 6,1-7), împreună cu persoanele consacrate și cu atâția laici și laice care în parohii, în asociații și în mișcări fac tangibil răspunsul Bisericii la strigătul săracilor, să trăiască această Zi Mondială ca un moment privilegiat de nouă evanghelizare. Săracii ne evanghelizează, ajutându-ne să descoperim în fiecare zi frumusețea Evangheliei. Să nu lăsăm să cadă în gol această oportunitate de har. Să ne simțim cu toții, în această zi, datornici față de ei, pentru ca întinzând reciproc mâinile unul spre altul, să se realizeze întâlnirea mântuitoare care susține credința, face concretă caritatea și abilitează speranța să continue sigură pe drumul spre Domnul care vine.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 13.06.2018
Articol preluat de pe pagina Magisteriu.ro

Leave Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *