Predica de la învestirea voluntarilor din Caritas-urilor parohiale 2018

Liturghia de învestire a voluntarilor din Caritas-urilor parohiale, 2 iunie 2018

Lăudat să fie Isus Cristos!

Dragi confrați preoți, iubiți credincioși, știți foarte bine că structurile caritative s-au născut în mod firesc, în mod organic, în sânul Bisericii. Și, pentru ziua de astăzi, pentru această celebrare am ales două texte care să exprime această legătură organică între Biserică, între această familie pe care Isus a constituit-o în jurul Cuvântului și în jurul Mesei Euharistice și apoi, prelungirea angajamentului pentru toți cei care au nevoie de sprijin. Ați remarcat și cunoșteați foarte bine cuvântul pe care Isus îl rostește atunci când apostolii s-au văzut în situație de dificultate, cum să hrănească o mulțime așa de mare, Isus le spune: „dați-le voi să mănânce”. Este un imperativ. Nu este opțional. El decurge din vestirea Cuvântului. Acest anunț evanghelic nu poate să fie un discurs frumos, estetic, ci întotdeauna trebuie predica să se întrupeze, să se concretizeze în act, într-un comportament nou vis-a-vis de semeni. Și apoi în textul din Cartea Faptele Apostolilor ați auzit, ne spunea Sf.Luca, în Biserica primară toți, absolut toți erau o singură inimă, și toți aveau în comun și nimeni nu ducea lipsă. Dar Evanghelia de astăzi mai sublinia un aspect: că familia se constituia și se constituie în jurul Celebrării Euharistice. Euharistia este locul, este momentul prin excelență care alcătuiește această familie a Bisericii, familie în care se trăiesc astfel de valori, astfel de angajamente, când Cuvântul anunțat încetează să mai fie o pură teorie, când acest Cuvânt devine faptă, când trebuie să frângi pâinea și s-o împarți cu celălalt. Atunci asistăm la treceerea  de la Cuvântul-teorie la Cuvântul întrupat  în faptă. Și vreau să mai subliniez încă un detaliu, care probabil adesea ne scapă, dar în prima lectură Sf.Luca mai sublinia faptul că comunitatea era o inimă și un suflet și toți mărturiseau despre Învierea lui Isus Cristos, ca și cum noul comportament manifesta că Isus Cristos este viu, ca și cum prin faptele săvârșite de membrii comunității toți vedeau și începeau să cunoască că Isus Cristos nu a rămas în mormânt, ci este viu și lucrează în Biserică, prin membrii care iubesc până la jertfă. Dacă acestea sunt premisele, atunci cu siguranță că Biserica care celebrează Euharistia trebuie să se simtă tot mai mult o familie, o familie care trăiește într-o armonie, nu doar sentimentală, ci trăiește într-o armonie din aceasta, de sprijin, care traduce Cuvântul evanghelic, care manifestă Învierea lui Isus Cristos. Și în acest caz, reflexul care se naște, de a privi către celălalt, de a privi către nevoile sale, de a nu rămâne insensibil față de celălalt devine ceva absolut normal, organic, firesc. Și dacă se naște familia, așa ne-o spun textele, cred că noi preoții, ca și dv. care lucrați în aceste asociații caritative, va trebui să percepem tot mai mult Biserica, societatea ca o familie, că celălalt îmi este frate și să începem să cultivăm, să avem o cultură a semenului, a iubirii față de aproapele, o cultură care înseamnă în mod concret a privi în orice moment cu mare atenție ce se întâmplă lângă noi, cine sunt cei care în această Duminică, de ex., n-au mai venit la biserică, nu i-am vazut în bancă, s-a întâmplat ceva, poate sunt bolnavi, poate mulți dintre ei nu au haine să vină la biserică, sau alte lucruri de genul acesta. O privire din aceasta care să caute în permanență, o privire sensibilă. Se întâmplă adesea ca atunci când se constituie asociații, cum sunt chiar Caritas-urile parohiale, o persoană, două, sa fie trei, să fie desemnate responsabile și după aceea, n-aveți decât, descurcați-vă. Și sărăcuțele persoanele acestea trebuie să caute în permanență, știu eu, să se intereseze, să vadă, pentru că e și problema de identificare, așa cum spuneau și Sf.Părinte Papa și Arhiepiscopul nostru: trebuie să căutăm în permanență situațiile cărora noi trebuie să le răspundem. Dar dacă am desemnat doar un responsabil ori o persoană, două să caute acestea și apoi să le semnaleze, să intre în proiect sau, și mai greu, e căutarea resurselor, a persoanelor adaptate ca să răspundă acestor necesități, atunci le-am pus celor care se angajează astăzi o povară foarte grea pe umeri. In schimb, dacă există această cultură a familiei, a întregii comunități, și aceasta, prin predică se poate sensibiliza în permanență în parohie, să se sensibilizeze faptul că, iată, toți, așa cum spunea prima lectură, toți suntem vizați de acest imperativ al lui Isus și că toți vor trebui să colaboreze, este un aspect de viață pe care, iată, toți trebuie să-l asume, nu toți în mod egal, dar toți trebuie să fie atenți și în privința identificării nevoilor, dar și a resurselor umane, dar și materiale pentru a răspunde acestor necesități. Aceasta este o viziune pe care, iată, o sugerează textele și care se înscrie în linia Bisericii, care înseamnă, de fapt, a traduce în faptă Cuvântul evanghelic și mai ales, a exprima că Isus Cristos este viu cu adevărat și El își manifestă prezența Lui lucrătoare prin ceea ce dv. faceți. Altminteri vom fi doar niște ONG-uri care încearcă să facă ceva, tot ce pot sau nu pot, dar nu intră în linia lor organic, eclezial și atunci astfel de inițiative adesea se vestejesc repede. Că și un Caritas parohial se poate vesteji foarte repede dacă nu rămâne ancorat în cele două elemente  despre care spuneam adineauri: Celebrarea Euharistică care se prelungește mai apoi în acțiunea caritativă, Cuvântul care devine faptă. Mă opresc aici pentru că urmează un angajament pe care în mod solemn câțiva dintre dv. îl vor depune, dar îi dau cuvântul pr.Carlo care vrea să vă explice sensul acestui angajament pe care îl veți rosti îndată.